contrasecunde

întotdeauna am considerat-o l’idée fixe a întregii mele existenţe, un motiv muzical care se reia pentru a lega împreună diferite mişcări ale compoziţiei.

sunt unele dureri care nu cer alinare, care se hrănesc din însuşi zbuciumul lor. să-mi opresc plânsul neauzit şi nemângâiat de nimeni, ar însemna să nu mai răscolesc rana, ar însemna să o pierd.
indiferent de privirile obişnuite care încearcă să evite, de pauzele dintre notele unei melodii, de tăcerea actorilor şi de ceea ce rămâne nespus în cărţi, indiferent de detaliile insignifiante care sugerează o absenţă prin prezenţa lor, nu ignor urma care începe să se joace cu mintea mea.
mi-am închipuit un alt tărâm al vieţii, un loc în pot asculta inima ei citind timid din sărutările mele când buzele îi tremură naiv sub formă de cuvinte. în acea lume, nu trece o zi fără să mă îmbăt din vinul roşu al minciunilor ei şi fără să rămân cu gustul limbii ei care le-a rostit, să cad în genunchi în faţa ei, bulversat de vorbele neimportante pe care ştie să mi le spună, să-i sărut palmele, cu fiecare linie a lor, şi să inspir aerul pe care ea îl expiră, în felul în care o pot purta înăuntrul meu. să o privesc până îmi dau lacrimile, pâna când sunt nevoit să-mi închid ochii, dar să rămân cu imaginea ei pe retină. să stau cu urechea lipită de sânul ei stâng, numărându-i bătăile accelerate ale inimii, atunci când îmi strecor mâna sub rochia ei.
nu mă tem să trăiesc în timpi scurţi, aproape inexistenţi. trăiesc o existenţă intensă, raportată la prezenţa ei în contrasecunde, întorcându-mă mereu împotriva firescului.

cred în fiecare moment în care îmi apare imaginea ta în minte
cred în durerea psihică la care mă supui
cred în halucinaţiile care încep pe abdomenul meu cu sărutul tău umed şi se opresc la arsura de ţigară de pe pieptul meu

culoare a sângelui meu, cauză a respiraţiei mele sacadate, început al psihasteniei mele, sunt prins în avalanşa de trăiri pe care o reverşi asupra mea. într-un mod obsedant, nativ incurabil, alerg de fiecare dată în spatele pleoapelor mele spre un film vechi şi preferat, derulat mereu înapoi pe acelaşi cadru: acela în care vârful degetelor tale exprimă emoţiile subconştientului tău
fiecare bătaie a inimii îmi revine în timpane, răsunând respingător a ecou. număr secundele de tremur şi respiraţie tăiată, suspinele şi gemetele. cu buzele întredeschise, pupilele dilatate, răsuflarea caldă, îmi rămâi impregnată în piele prin tot ceea ce emani. te vreau permanent, în măsura în care nici memoria nu îmi joacă feste, în măsura în care organismul meu oscilează între dorinţă, nevoie, durere, maladie, somn profund, agonie, moarte. inerţia care pune stăpânire pe mine cu fiecare atingere a ta e de o sensibilitate fatală, muribund îţi rostesc numele ca pe o nevoie, tânjind apoi după prezenţa ta. fiecare impuls îmi rămâne întipărit pe creier; fiecare pulsaţie a sângelui mă ţine captiv într-un univers paralel în care existenţa ta mă condamnă la tăcere. între zâmbetul tău şi minciunile pe care le rosteşti, pierd fumuri şi priviri intense. în atingerea trupurilor noastre, fiecare moment devine concentrat în emoţii diafane.

Flesh is heretic, my body is a witch, I am burning it

avem cancerul în noi din prima zi în care ne-am născut. ostatici ai propriei noastre imaginaţii şi imuni la chinurile prin care trecem, încercăm lamentabil să ne convingem că într-o zi toate piesele rătăcite ale organismului nostru se vor aduna, formând un întreg în care putem crede cu toată fiinţa noastră interioară muribundă. suntem prinşi într-o avalanşă de trăiri şi numărăm în gând minutele rămase pâna la inevitabila furtună. ne sincronizăm mişcările într-un ritm nestăpânit, turbat, dorind ca tot ceea ce facem să nu se termine niciodată. ne jucăm mutual cu personalitatea noastră, izbucnind a râs isteric şi bolnav. într-un val de simţiri asurzitoare, alunecăm ca pe un teren în prăbuşire. ne trezim într-un vid puternic, fiind singuri şi în cădere liberă. ca şi cum sufletul ne-ar părăsi trupul, dar totuşi incomprehensibil pentru tot restul timpului. oscilăm între temperaturi extreme, ne rezumăm la un scurt tremur al trupului, mintea noastră nu mai procesează.

mai încearcă o dată, fetiţo, mai încearcă, cine ştie
eşti subînţelesul meu şi pui inconştient stăpânire pe mine
îmbrăţişează-mă până mă droghezi, sărută-mă până intru în comă

momentul în care inerţia devine o definiţie, ne privim cu respiraţia tăiată, descompuşi în bucăţi, câte una pentru fiecare clipă în care am greşit.

mă eliberez de versuri învineţite şi albastre, de strigăte false după ajutor, de voci celeste. sunt prins într-un vârtej al propriilor mele gânduri, născut din pasiunea cultivată orbeşte pentru un râs cald după care tânjesc în fiecare clipă de dor absurd. visez la încheietura albă şi fragilă a unei mâini de care să mă agăţ cu disperare, care să mă tragă din groapa temerii profunde în care am alunecat. visez să-i mulţumesc prin sărutări scurte şi să-i promit o eternă recunoştiinţă, iar ea să-mi răspundă cu un zâmbet înţelegător. cerşesc aer curat care să mă liniştească, ţintuindu-mă locului, vânt rece care să-mi taie pielea vinovată, să-mi invadeze toţi porii, un orizont în faţa căruia să mă sparg liber. pledez vinovat, caut sfârşitul neurasteniei, lovindu-mă în mod constant de eşecuri. spun tot negrul din mine, transfigurat, pe măsură ce cad tot mai jos, şi pe măsură ce ajung tot mai greu la ea, pe ritmul bolnav şi lent al unei melodii la violoncel.